Sînt tot mai surprins cît de elementare pot fi golurile de cultură la un număr de publicişti care vreau să treacă drept formatori de opinie sau care şi-au asumat misiunea de a-i învăţa pe alţii. Cea mai recentă ocazie de a constata acest lucru a fost iritarea unora dintre ei faţă de cuvîntul „apaş“ din titlul cărţii mele despre istoria acuzaţiei de plagiat aduse lui Nae Ionescu (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, Humanitas, 2010). Unii au luat termenul în sensul său propriu şi au strîmbat din nas faţă de modul în care îl folosesc. Alţii au crezut că e vorba de vreo resemnificare confecţionată la domiciliu şi, cu hermeneutica prafului de puşcă, i-au găsit noima în „ţigan“ sau „tango apaş“.
Comment peut-on être apache?
Toate aceste grimase şi cazne interpretative ar fi fost scutite de febra musculară aferentă printr-un simplu gest igienic: o vizită la dicţionar. La orice lexicon românesc la îndemînă, de
la Dicţionarul limbii române moderne (1958) la ediţiile DEX-ului şi de
la Dicţionarul de neologisme (1986, 2000)
la Dicţionarul enciclopedic. Toate înregistrează, ca sens secundar al cuvîntului, provenit din limba franceză, „huligan“, „bandit“, „hoţ“, „tîlhar“, ba chiar „derbedeu“ şi „haimana“. Cine ar fi ajuns pînă
la Dicţionarul etimologic român al lui Alexandru Ciorănescu ar fi aflat chiar că aceasta era o „denumire dată bandiţilor din Paris, de la 1902“.
Nu era aşadar nevoie să recurgă
la Dictionnaire de l’Académie Française, unde ar fi găsit totuşi cea mai precisă circumscriere a sensului figurat al cuvîntului apaş: „Malfaiteur qui vit hors la loi, en révolte ouverte contre la société, ne reculant ni devant le vol, ni devant l’assassinat, par allusion à une tribu d’indiens Peaux-Rouges, réputés pour être rusés et cruels et auxquels s’applique l’expression proverbiale «une ruse d’apache»“ (ediţia a VIII-a, vol. I, 1932). În
Trésor de la Langue Française (vol. I, 1971) ar fi putut găsi etimologia şi istoria sensului figurat. Toate aceste dicţionare sînt disponibile şi pe internet.
Nu ştiu să se fi scris ceva despre istoria cuvîntului în limba română şi despre evoluţiile sale semantice în argou sau în literatură. Încă înainte de primul război mondial, Leon Popescu produce filmul Detectiv şi apaş (1913), iar povestirile lui Ernest William Hornung apar cu titlul Aventurile lui Raffles, gentilom şi apaş (unde formula traduce „gentleman thief“). Cei care au frecventat literatura sau presa interbelică ştiu cît de des apare cuvîntul în înţelesul său figurat. Am întîlnit chiar expresia „apaş de Bucureşti“, al cărei sens putea varia de la ceea ce înţelegem azi prin „băiat de cartier“ pînă la „interlop“. Foarte frecvent sînt pomenite hainele sau „şapca de apaş“ (adesea conotat „apaş parizian“). Cel mai adesea cuvîntul e întrebuinţat cu sensurile de hoţ şi huligan. A apărut şi un sens figurat de nivel secund. De pildă, Paul Zarifopol l-a numit pe Verlaine „apaş erotic“. Acest uz figurat continuă şi după război. De curînd am descoperit că, pentru a evita a-l pomeni pe nume, Nae Ionescu a fost botezat „apaş al sofismului“ (B. Elvin, Teatrul lui Mihail Sebastian, ESPLA, 1955, p. 3). Dar, în procesul construirii omului nou, sensul secund e evacuat treptat din limba acestuia, supravieţuind doar la cei născuţi în perioada interbelică.
Cînd, în mai multe însemnări din anii ’60-’70, Vasile Băncilă i-a dat lui Nae Ionescu afectuoasa poreclă „apaş de Brăila“ sau „apaş brăilean“, se referea la un fapt biografic concret. În şcoala primară, acesta se împrietenise cu membrii unei bande de apaşi – adică tineri huligani din suburbii –, pe care îi ajuta aprovizionîndu-i cu pietre („armamentul“ lor). Amuzat, Băncilă evocă în acest context cum apostolul Pavel păzise hainele celor care l-au lapidat pe sfîntul Ştefan şi observă că Nae mersese puţin mai departe, furnizîndu-le muniţie.
Aşa cum spuneam în prefaţa cărţii, atunci cînd îl numeşte „apaş“, Băncilă se referă la atitudinea lui de insurgent şi luptător de temut în arena jurnalistică. Aşadar, în domeniul spiritului – un apaş sublimat, apaş în sens bun, precizează el. Încă din 1940 îl caracteriza, în legătură cu banda apaşilor brăileni, drept un „nobil răzvrătit“. Pamfletele sale erau lovituri de „apaş“, dar Nae era un pamfletar de rasă, ca Blaga, nu unul de meserie, precum Şeicaru. Era, de asemenea, un logician nemilos: „Logicismul teribil al lui Nae Ionescu; cuţitul lui de «apaş brăilean» şi piatra din arsenalul de război al lui Picioruş“. În metafizică însă, era cu totul alt om. Cînd făcea filozofie, Nae era un călugăr, şi încă dintre cei de rasă, un „medieval luminos şi adînc“, plin de „umilinţă metafizică“.
Formula „apaş metafizic“ îmi aparţine, la fel ca expresia „calpuzan de idei“. Amîndouă sînt folosite ironic pentru a capta într-o figură de stil modul în care Nae Ionescu a fost ipostaziat de adversarii săi. Aşa cum „paznicii filozofiei“ este o formulă menită să-i cuprindă pe toţi aceia despre care Nae socotea că, neputînd – din diverse motive – să filozofeze, îi împiedică şi pe ceilalţi să o facă. Principalul lor argument: condiţionarea actului filozofării de ideea originalităţii. Metoda predilectă: acuzaţia de „împrumut nemărturisit“ sau de „plagiat“.
Aşa cum se ştie, Nae Ionescu s-a opus în mod principial – cu argumente filozofice şi teologice – ideologiei creaţiei ca originalitate, susţinînd în schimb autenticitatea. O făcea de pe o poziţie medievală, anti-individualistă şi anti-renascentistă. De aici subtitlul cărţii, al cărui sens ironic publiciştii de care pomeneam l-au răstălmăcit în acelaşi stil semidoct. Nu trebuie să fii medievist ca să ştii că „misterele“ medievale – piese într-un singur act – nu erau numai religioase, ilustrînd teme biblice sau vieţi de sfinţi, ci şi profane, avînd subiecte istorice. Ele nu se intitulau, desigur, „mister medieval“. Această expresie are un alt sens în literele moderne, unde desemnează un subgen al mystery fiction (literatura detectivă, în sens larg) al cărui subiect este lumea medievală şi care, odată cu Il nome della rosa, este tot mai mult cultivat.
Copie authentique de l’original?
Chestiunea raportului dintre autenticitate şi originalitate a fost amplu dezbătută în perioada interbelică, ajungîndu-se inevitabil la poziţionări inamice, deşi cele două noţiuni erau considerate ca fiind mai degrabă înrudite decît opuse. Într-un articol care a provocat patru replici, Mircea Eliade afirma că autenticitatea este, în cele din urmă, acelaşi lucru ca originalitatea, minus ceremonialul, tehnica şi fonetica inerente celei din urmă (Originalitate şi autenticitate, Discobolul, nr. 7-8, 1933, pp. 1-2). Din nefericire, o cercetare bine documentată a discuţiei, în contextul ei, lipseşte deocamdată. Aş vrea să invoc, pentru că e îndeobşte ignorată, doar una dintre poziţiile cu care dezbaterea se închide.
Abordînd problema originalităţii, în cursul de estetică din anul 1945 (stenografiat de doi studenţi ai săi), Tudor Vianu îi determina existenţa în funcţie de patru note constitutive: noutatea, ineitatea, spontaneitatea şi valabilitatea. Originalitatea este apoi analizată în raport cu două noţiuni apropiate pînă aproape de suprapunere: genialitatea şi autenticitatea. Deosebirile dintre ele provin, în primul rînd, din repartizarea diferită a accentului fundamental pe cele patru note componente. Autenticitatea accentuează mai puternic factorul ineităţii, genialitatea valoarea, iar originalitatea noutatea. E interesant şi felul în care Vianu le circumscrie în raport cu societatea: omul autentic se integrează ei, cel genial o domină, iar cel original i se opune. Altfel spus, autenticul este solidar, geniul solitar, iar originalul singular (Curs de estetică. Problema originalităţii, 1946, p. 40).
Nu ştiu cît de originală este această categorisire, dar nu de aceea am invocat-o aici. Vianu nu a fost un simpatizant al curentului autenticist, lucru pe care nici nu-l ascunde studenţilor săi. Deşi mai sus accepta toate cele patru caracteristici şi în cazul autenticităţii, în alt loc i se pare că noutatea lipseşte dintre notele ei constitutive. Nefiind totuşi sigur, pune faptul sub semnul posibilului (ibidem, p. 31). Ar fi putut spune că autenticitatea este originalitate minus noutate, dar a preferat să le descrie ca poziţii simetrice accentuînd cu predilecţie componente diferite ale conţinutului lor. Probabil ezitarea se datora sensului problematic al ideii de noutate în sfera creaţiei, lucru pe care îl şi semnalează.
Mai ales în domeniul ideilor – al celor filozofice în speţă – noutatea este un concept cu totul relativ. El depinde întotdeauna de un context, de un genius saeculi (în traducere germană se scrie Zeitgeist, nu Zeitgaist), care depinde la rîndul său de facultatea selectivă a memoriei colective. Îmi propun să abordez chestiunea în cadrul unei cercetări detaliate a dezbaterii din perioada interbelică.
À bon entendeur, salut!
Revenind la cowboy-i cărora le place să creadă că l-au prins pe apaş în lasoul lor de vorbe, mă întreb ce le face mai mult rău: ignoranţa sau suficienţa. Să nu cunoşti ceva, poate fi pardonabil pînă la un punct. Dar să pretinzi că ştii, să crezi că ştii, fără a te asigura printr-un minim gest de igienă intelectuală, asta nu prea mai are scuză. Iar de aici pînă la impostură nuanţele sînt insesizabile. Oricum şi-ar justifica chiotele în vînt, e greu să-i mai iei în serios după atîtea poveşti vînătoreşti în jurul propriei ignoranţe. Pentru că, nu-i aşa?, există o mare probabilitate să facă aidoma în toate celelalte ale lor.
Mi-ar fi uşor să demonstrez, cu lux de amănunte, deturnările de sens, citările trunchiate, precum şi tehnica ieftină a respingerii unor afirmaţii prin îngroşarea, decontextualizarea, împingerea la extremă, răstălmăcirea şi suprainterpretarea lor. Dar ar fi o legitimare a discursului lor într-un context academic, cînd el este doar o proză ideologică (atunci cînd nu e expresia unui oportunism de grup), adesea izomorfă cu demascările şi înfierările din anii ’50.
Unii dintre ei nici măcar nu ştiu – carenţe circumvoluţionare? – să citească în mod corect un text simplu, identificînd aiurea sensul afirmaţiilor sau redistribuind la întîmplare paternitatea opiniilor. Cel mai adesea, ideile lui Nae Ionescu îmi sînt atribuite mie, lucru care îi face să şuiere de bucurie că au descoperit „contradicţii flagrante“. Bunăoară, cineva invocă în mod repetat citatul pe care îl dau din postfaţa
Rozei vînturilor (1937, p. 422) drept o recunoaştere a „împrumuturilor nemărturisite“ ale lui Nae Ionescu. Or, Eliade vorbeşte acolo de împrumuturi nemărturisite făcute de contemporani
de la Nae. Evident că nu G. Călinescu era cel interesat să le documenteze şi dovedească. Altcineva, la fel de sigur pe sine, îmi atribuie această caracterizare pe care Călinescu o face profesorului de metafizică înainte de a-l critica: „om de carte onorabil“, „universitar bine informat, inventator de idei, pornit spre argumentaţiune şi analiză logică“ (Cronica literară: Nae Ionescu, „Roza vînturilor“,
Adevărul literar şi artistic, nr. 860, 30 mai 1937, p. 15).
Cineva care cunoaşte mai bine decît mine tectonica lumii culturale româneşti încerca să-mi explice că semidoctismul acestor publicişti cîntăreşte mai puţin decît părtinirea lor ideologică. Sau că prestaţia lor jurnalistică se înscrie într-o îndelung bătătorită tehnică a diversiunii mediatice prin care se amortizează efectul unei cărţi şi se compensează lipsa de argumente la obiect împotriva ei. Nu se lasă amăgiţi de ea decît cei care vreau – mă asigura el. Nu ştiu dacă este aşa. Şi chiar dacă ar fi, cred că semi- şi sfertodoctismul sînt mult mai grave pentru igiena dialogului decît celelalte posibile păcate ale cowboy-lor jurnalistici. Pentru că ele oferă mediul în care acestea din urmă prosperă şi se înmulţesc, făcînd imposibil orice schimb onest de argumente. Howgh!
.jpg)
+coperta+1.jpg)
