Precizare

Nu sunt un fan al blogurilor. Am creat unul numai din raţiuni "apofatice". Mai precis pentru că, în ultima vreme, au apărut pe internet "autori" omonimi cu care nu doresc să fiu confundat.

Mă întreb totuşi de ce respectivii "recenţi", dacă într-adevăr poartă acelaşi nume, nu-l folosesc într-un fel care să evite confuziile (am fost întrebat de mai multe ori dacă mie îmi aparţine cutare sau cutare "creaţie").

Precizez aşadar că:

1. nu public poezii sau bucăţele literare prin revistuţe on-line.

2. nu postez comentarii şi nu mă angajez în discuţii pe alte site-uri.

3. nu trimit texte la "Poşta redacţiei" gazetelor literare.

P.S. Şi mai recent, unora le place să-şi închipuie că îmi petrec vremea discutând cu ei, pseudonim, prin secţiunile de comentarii ale blogurilor şi ziarelor on-line (dacă nu cumva înscenează acest lucru).

Mai precizez, prin urmare:

4. nu semnez decât cu propriul nume.

vineri, 4 martie 2011

Pe scurt, despre graba condeiului şi beţia de cuvinte

Observator cultural, nr. 565, 4 martie 2011

"Este adevărat că un scriitor trebuie să se silească ca să-l înţeleagă mulţimea, căci pentru aceea şi scrie, dar este asemenea de netăgăduit că şi cetitorului să nu-i fie prea lene, să se silească şi el să mai întrebe pe cineva pentru câte nu înţelege…"
I. Heliade-Rădulescu, Curierul românesc, nr. 29, 1829

Stimată doamnă Carmen Muşat,

Vă mulţumesc pentru atenţia pe care revista condusă de dvs. a acordat-o (şi sper să o acorde în continuare) cărţii mele Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, publicată în noiembrie 2010 la editura Humanitas. Trei articole în ultimele trei luni (numerele 554, 558 şi 563), plus o replică la precizările mele din numărul 562 al Observatorului cultural, arată că subiectul ei a trezit destul interes.

Nu mă surprind reacţiile idiosincratice sau ideologice (ele erau de aşteptat) şi nici nu ţin să câştig vreo dispută cu cei care secretă atacuri la persoană. Cartea îşi va avea destinul pe care vremurile sub care stă i-l vor îngădui, indiferent de ceea ce aş vrea eu sau altcineva. Nu m-au lăsat însă indiferent unele răstălmăciri, provocate fie de rea credinţă, fie de ignoranţă. Simţindu-mă dator faţă de cititorii de bună credinţă care ar putea fi induşi în eroare de zgomotul de fond al celor interesaţi să abată atenţia de la subiect, am intervenit cu un articol (lipsit de imbolduri polemice, în pofida rubricii sub care a fost tipărit) menit să le ofere câteva clarificări asupra acestora din urmă.

În numărul 563 al revistei – printre noi diversiuni a căror viclenie, pigmentată cu secreţii exocrine, le scuteşte de lumina zilei – mi se reproşează că aş descuraja "dialogul" pe care unii proprietari de condei sunt foarte doritori să-l promoveze. Mă văd, prin urmare, dator să revin cu această precizare finală.

Într-adevăr, există câteva categorii de condeieri cu care nu doresc – şi nu pot – să angajez vreun dialog. E vorba de acele persoane care şi-au pierdut sau au renunţat de bună voie la dreptul fiecăruia de a fi respectat. De exemplu, oportuniştii şi agitatorii perfizi care, pretinzând "dialog", îşi caută de fapt auditoriu. Sau cei decredibilizaţi prin semidoctismul patent, prin prostiile impenitent reiterate şi, mai ales, prin reaua credinţă constitutivă. Despre semidocţi şi sfertodocţi am mai scris; e un subiect trist şi nu-mi face plăcere să revin asupra lui.

Aş putea dialoga cu cineva ca dl. Paul Cernat, de pildă, care nu-şi pierde buna credinţă în faţa cărţilor care nu-i plac. Nu i-aş reproşa subtitlurile şi citatele extrase de redacţia revistei, prin care se îngroaşă reţinerile sale faţă de carte. Aş admite că aceasta are unele accente care, în principiu, puteau să lipsească, dar l-aş invita să recitească acum textul Martei Petreu pentru a vedea contextul care le-a provocat (şi, cred eu, îndreptăţit). Sau i-aş putea spune că expresii precum "calpuzan de idei" şi "funcţia epistemologică a plagiatului" sunt simple ironii, oferite celor care îl urmăresc pe Nae Ionescu pentru plagiat, nu vreo "scamatorie intelectuală", de care – aşa cum remarcă el însuşi – cartea nici nu avea nevoie.

De ce ironia nu e înţeleasă de toată lumea (căci mulţi m-au asigurat că au înţeles-o) n-aş putea spune. Poate că unora nu le convine s-o înţeleagă. Mai cu seamă formula "calpuzan de idei" a dat multora de furcă. Mă tot întreb ce e aşa de greu de priceput atunci când spun următoarele (p. 121): Spre deosebire de contemporani precum Vianu sau Ralea, mai bătrâni "corsari ai minţii" (după cum indica Băncilă) retraşi cuminte în insula vremii lor, Nae Ionescu este (în viziunea adversarilor săi) un mereu tânăr calpuzan de idei, care refuzând să dispară din "identitatea şi conştiinţa de sine a românităţii" (expresia le aparţine), trebuia pedepsit exemplar. Nu mă îndoiesc că dl. Cernat ar avea deplina onestitate de a recunoaşte că nu exisă aici nici un "tipic act ratat". Ba chiar îndrăznesc să sper că ar identifica în mod corect persoana care a comis actul.

Nu la fel procedează cei pomeniţi mai sus. Arăţi, pentru uzul unui grafoman bilios, gafa rudimentară de a atribui cuvântului "apaş" sensuri pe care nu le are, când cel just putea fi găsit printr-o simplă vizită la dicţionar, iar el revine cu îndârjire puberală, pretinzând că unul dintre sensurile inventate există în "argou". Probabil un argou idioglosic de ultimă oră.

Voi mai da un singur exemplu, demn de antologie, ieşit din acelaşi condei delirant. Neputându-şi consuma fierea în cele două pretinse recenzii ale cărţii, l-a anexat pe autor unei terţe pseudo-recenzii – la o carte despre Heidegger – şi polemicăriei consecutive cu un număr de studenţi în filosofie. Afirmaţia unuia dintre ei "Aceasta este una din temele majore ale gândirii heideggeriene după Kehre" (a se căuta pe Google), îi stârneşte o sfântă mânie împotriva – risum teneatis! – obligaţiei de a-l digera pe Heidegger prin autoritatea de a doua mână a unui exeget precum Herr Kehre. Şi asta în timp ce, ca interpret la toate instrumentele, se răţoia cu aplomb: "Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană?" Se vede că, de la semidoctism la necinste şi impostură, nu este nici măcar un pas, ci o jumătate. Abia când un student mucalit îi cere detalii despre lucrările respectivului exeget, Google e încins la roşu pentru a descoperi, cu proaspătă erudiţie de împrumut, sensul conceptului heideggerian "die Kehre". Şi, culmea, în loc să se ruşineze că avântul său prozastic generează în mod incontinent astfel de prostii, antologicul personaj se dă pe după Arghezi – "în graba condeiului, multe ajung pe hârtie" – ca să-şi poată continua triumfalist beţia de cuvinte. Pentru a se acoperi, muşcă din nou. Exemplele pot fi multiplicate cu uşurinţă, chiar prin incursiuni în lucrări doctorale, dar sper, pentru pacea acestor triste figuri, să nu trebuiască să o fac.

Pentru micii terorişti ai "dialogului", acesta începe cu un foc de armă şi se încheie în acelaşi fel. În loc de gloanţe – cuvinte-măciucă, o vorbărie otrăvită menită să-l asasineze simbolic pe cel care are neşansa de a le intra în cătare. Fiind convinşi fără rest, asemenea teroriştilor armaţi, că au devenit eroii unei cauze drepte, sunt gata să recurgă la orice mijloc (nu contează cât de violent, necinstit sau necavaleresc) pentru a o face să triumfe. Ajutaţi de forţa elementului resentimentar, tirul le-a devenit condiţie de existenţă. Orice dovezi şi argumente li s-ar prezenta, ei îşi continuă lupta spre victoria finală. Aceasta nu aparţine argumentării oneste şi avizate, ci performanţei de a trage mai tare şi mai lung. Năravurile puţin corecte ale pistolarilor corectitudinişti au acoperirea nobilei cauze prin care aceştia şi-au dobândit un destin. Ea îi investeşte cu o funcţie ce transcende meschinele goluri de cultură, semidoctismul vădit în graba condeiului sau necinstea intelectuală etilizată verbal.

Se ştie însă că victoriile obţinute împotriva adevărului durează un sezon. Întrucât nu am de gând să fac jocul "dialogului" cu degetul pe trăgaci, mă opresc aici cu precizările privitoare la răstălmăciri. Deşi, dată fiind eficacitatea diversionistă a acestor "argumente", nu mă îndoiesc că vor continua a fi reciclate. Oricum, dacă ar fi să continui, ar trebui să scriu o carte despre semidoctism. În lipsa ei, cei interesaţi de subiect au la îndemână o antologie livrată chiar de protagoniştii acestuia. În serializare continuă, spre victoria finală. Căci numai ea mai poate acoperi atâtea luxaţii ale adevărului şi credibilităţii cu care e presărată bibliografia lor combatantă. Vorba aia: din greşeală în greşeală…

20 februarie 2011