Ultimele interviuri românești ale lui Eliade și felix culpa

Așa se intitula articolul pe care l-am trimis României literare și care a apărut în numărul 50 (din 16 decembrie 2011) al revistei (pp. 10-12). Din nefericire - pe lângă o mică intervenție în text care nu mă deranjează - titlul său a fost schimbat în ”Ultimul interviu al lui Eliade și felix culpa”. Iar pe prima pagină se anunță ”Mircea Eliade, ultimul interviu”. Acest titlu modificat în redacție comite însă o eroare formală.

Interviul care însoțește articolul meu este primul din cele două pe care Mircea Eliade le-a acordat lui Petru Cârdu în 1984 și 1985 (cel de-al doilea a fost publicat în revista ”Europa” din Novi Sad, nr. 8 din octombrie 2011). Titlul meu se referea la amândouă. Ele sunt - cel puțin în stadiul actual al cunoștințelor - ultimele interviuri românești ale lui Eliade, dar nu ultimele în absolut. După ele au mai apărut câteva convorbiri cu jurnaliști străini.

Așadar interviul publicat în România literară nu este ”ultimul interviu al lui Eliade”, ci penultimul său interviu românesc.

În cuprinsul revistei (p. 2) a rămas totuși titlul corect: ”Ultimele interviuri românești ale lui Eliade și felix culpa”.

Pe lângă eroarea comisă prin modificarea titlului articolului meu, interviul a fost publicat fără textul introductiv al lui Petru Cârdu și fără notele explicative, deși au rămas în text cifrele care le indică existența.

Sunt niște mărunțișuri, de fapt, dar vroiam să precizez că aceste erori nu îmi aparțin.

P.S.
Versiunea corectă si completă a articolului a apărut în  revista ”Europa” din Novi Sad, nr. 9 din mai 2012.

"Profesorul şi discipolii" - serie de docudrame la TVR Cultural

Episoadele 1 şi 3 on-line

"Profesorul şi discipolii" - serie de docudrame la TVR Cultural

TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată "Profesorul şi discipolii". Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.
Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.

Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii... Personalitatea lui Nae Ionescu şi modul în care aceasta s-a afirmat a stârnit polemici şi patimi încă din epoca interbelică, iar acestea au traversat şi anii comunismului, renăscând cu putere după 1990.
Radu Găină a invitat la o dezbatere vie pe această temă diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare: Eugen Simion, Neagu Djuvara, Virgil Ciomoş, Ioan Ică jr., Sorin Alexandrescu, Ion Dur, Mihail Neamţu, Paul Cernat, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Liviu Bordaş, Anton Adămuţ, Petru Bejan, Ştefan Afloroaie, Wilhelm Dancă, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu, Alexandru Laszlo, Ovidiu Pecican.

Autorul acestei serii a realizat şi reconstituiri de epocă pornind de la memorialistica epocii reflectată în "Umbre şi lumini" de Maruca Cantacuzino Enescu, "Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit" de Jeni Acterian, "Jurnal 1935-1944" şi "Jurnal II "de Mihail Sebastian. Au întruchipat personajele timpului actorii Gavril Pătru, Ana Ioana Macaria, Ilinca Goia, Carmen Ungureanu precum şi realizatori şi prezentatori din Televiziunea Română ca Irina Mohora, Marius Constantinescu, Claudiu Lucaci, Dana Vlad, Dragoş Porojnicu, Alina Ciocan, Andreas Petrescu.

Au fost realizate filmări la Brăila, oraşul în care s-au născut Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, precum şi la Păltiniş pe dealul numit "Coasta Boacii", amintit mereu de Emil Cioran în scrierile sale.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687

Pe scurt, despre graba condeiului şi beţia de cuvinte

Observator cultural, nr. 565, 4 martie 2011

"Este adevărat că un scriitor trebuie să se silească ca să-l înţeleagă mulţimea, căci pentru aceea şi scrie, dar este asemenea de netăgăduit că şi cetitorului să nu-i fie prea lene, să se silească şi el să mai întrebe pe cineva pentru câte nu înţelege…"

I. Heliade-Rădulescu, Curierul românesc, nr. 29, 1829

Stimată doamnă Carmen Muşat,

Vă mulţumesc pentru atenţia pe care revista condusă de dvs. a acordat-o (şi sper să o acorde în continuare) cărţii mele Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, publicată în noiembrie 2010 la editura Humanitas. Trei articole în ultimele trei luni (numerele 554, 558 şi 563), plus o replică la precizările mele din numărul 562 al Observatorului cultural, arată că subiectul ei a trezit destul interes.

Nu mă surprind reacţiile idiosincratice sau ideologice (ele erau de aşteptat) şi nici nu ţin să câştig vreo dispută cu cei care secretă atacuri la persoană. Cartea îşi va avea destinul pe care vremurile sub care stă i-l vor îngădui, indiferent de ceea ce aş vrea eu sau altcineva. Nu m-au lăsat însă indiferent unele răstălmăciri, provocate fie de rea credinţă, fie de ignoranţă. Simţindu-mă dator faţă de cititorii de bună credinţă care ar putea fi induşi în eroare de zgomotul de fond al celor interesaţi să abată atenţia de la subiect, am intervenit cu un articol (lipsit de imbolduri polemice, în pofida rubricii sub care a fost tipărit) menit să le ofere câteva clarificări asupra acestora din urmă.

În numărul 563 al revistei – printre noi diversiuni a căror viclenie, pigmentată cu secreţii exocrine, le scuteşte de lumina zilei – mi se reproşează că aş descuraja "dialogul" pe care unii proprietari de condei sunt foarte doritori să-l promoveze. Mă văd, prin urmare, dator să revin cu această precizare finală.

Într-adevăr, există câteva categorii de condeieri cu care nu doresc – şi nu pot – să angajez vreun dialog. E vorba de acele persoane care şi-au pierdut sau au renunţat de bună voie la dreptul fiecăruia de a fi respectat. De exemplu, oportuniştii şi agitatorii perfizi care, pretinzând "dialog", îşi caută de fapt auditoriu. Sau cei decredibilizaţi prin semidoctismul patent, prin prostiile impenitent reiterate şi, mai ales, prin reaua credinţă constitutivă. Despre semidocţi şi sfertodocţi am mai scris; e un subiect trist şi nu-mi face plăcere să revin asupra lui.

Aş putea dialoga cu cineva ca dl. Paul Cernat, de pildă, care nu-şi pierde buna credinţă în faţa cărţilor care nu-i plac. Nu i-aş reproşa subtitlurile şi citatele extrase de redacţia revistei, prin care se îngroaşă reţinerile sale faţă de carte. Aş admite că aceasta are unele accente care, în principiu, puteau să lipsească, dar l-aş invita să recitească acum textul Martei Petreu pentru a vedea contextul care le-a provocat (şi, cred eu, îndreptăţit). Sau i-aş putea spune că expresii precum "calpuzan de idei" şi "funcţia epistemologică a plagiatului" sunt simple ironii, oferite celor care îl urmăresc pe Nae Ionescu pentru plagiat, nu vreo "scamatorie intelectuală", de care – aşa cum remarcă el însuşi – cartea nici nu avea nevoie.

De ce ironia nu e înţeleasă de toată lumea (căci mulţi m-au asigurat că au înţeles-o) n-aş putea spune. Poate că unora nu le convine s-o înţeleagă. Mai cu seamă formula "calpuzan de idei" a dat multora de furcă. Mă tot întreb ce e aşa de greu de priceput atunci când spun următoarele (p. 121): Spre deosebire de contemporani precum Vianu sau Ralea, mai bătrâni "corsari ai minţii" (după cum indica Băncilă) retraşi cuminte în insula vremii lor, Nae Ionescu este (în viziunea adversarilor săi) un mereu tânăr calpuzan de idei, care refuzând să dispară din "identitatea şi conştiinţa de sine a românităţii" (expresia le aparţine), trebuia pedepsit exemplar. Nu mă îndoiesc că dl. Cernat ar avea deplina onestitate de a recunoaşte că nu exisă aici nici un "tipic act ratat". Ba chiar îndrăznesc să sper că ar identifica în mod corect persoana care a comis actul.

Nu la fel procedează cei pomeniţi mai sus. Arăţi, pentru uzul unui grafoman bilios, gafa rudimentară de a atribui cuvântului "apaş" sensuri pe care nu le are, când cel just putea fi găsit printr-o simplă vizită la dicţionar, iar el revine cu îndârjire puberală, pretinzând că unul dintre sensurile inventate există în "argou". Probabil un argou idioglosic de ultimă oră.

Voi mai da un singur exemplu, demn de antologie, ieşit din acelaşi condei delirant. Neputându-şi consuma fierea în cele două pretinse recenzii ale cărţii, l-a anexat pe autor unei terţe pseudo-recenzii – la o carte despre Heidegger – şi polemicăriei consecutive cu un număr de studenţi în filosofie. Afirmaţia unuia dintre ei "Aceasta este una din temele majore ale gândirii heideggeriene după Kehre" (a se căuta pe Google), îi stârneşte o sfântă mânie împotriva – risum teneatis! – obligaţiei de a-l digera pe Heidegger prin autoritatea de a doua mână a unui exeget precum Herr Kehre. Şi asta în timp ce, ca interpret la toate instrumentele, se răţoia cu aplomb: "Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană?" Se vede că, de la semidoctism la necinste şi impostură, nu este nici măcar un pas, ci o jumătate. Abia când un student mucalit îi cere detalii despre lucrările respectivului exeget, Google e încins la roşu pentru a descoperi, cu proaspătă erudiţie de împrumut, sensul conceptului heideggerian "die Kehre". Şi, culmea, în loc să se ruşineze că avântul său prozastic generează în mod incontinent astfel de prostii, antologicul personaj se dă pe după Arghezi – "în graba condeiului, multe ajung pe hârtie" – ca să-şi poată continua triumfalist beţia de cuvinte. Pentru a se acoperi, muşcă din nou. Exemplele pot fi multiplicate cu uşurinţă, chiar prin incursiuni în lucrări doctorale, dar sper, pentru pacea acestor triste figuri, să nu trebuiască să o fac.

Pentru micii terorişti ai "dialogului", acesta începe cu un foc de armă şi se încheie în acelaşi fel. În loc de gloanţe – cuvinte-măciucă, o vorbărie otrăvită menită să-l asasineze simbolic pe cel care are neşansa de a le intra în cătare. Fiind convinşi fără rest, asemenea teroriştilor armaţi, că au devenit eroii unei cauze drepte, sunt gata să recurgă la orice mijloc (nu contează cât de violent, necinstit sau necavaleresc) pentru a o face să triumfe. Ajutaţi de forţa elementului resentimentar, tirul le-a devenit condiţie de existenţă. Orice dovezi şi argumente li s-ar prezenta, ei îşi continuă lupta spre victoria finală. Aceasta nu aparţine argumentării oneste şi avizate, ci performanţei de a trage mai tare şi mai lung. Năravurile puţin corecte ale pistolarilor corectitudinişti au acoperirea nobilei cauze prin care aceştia şi-au dobândit un destin. Ea îi investeşte cu o funcţie ce transcende meschinele goluri de cultură, semidoctismul vădit în graba condeiului sau necinstea intelectuală etilizată verbal.

Se ştie însă că victoriile obţinute împotriva adevărului durează un sezon. Întrucât nu am de gând să fac jocul "dialogului" cu degetul pe trăgaci, mă opresc aici cu precizările privitoare la răstălmăciri. Deşi, dată fiind eficacitatea diversionistă a acestor "argumente", nu mă îndoiesc că vor continua a fi reciclate. Oricum, dacă ar fi să continui, ar trebui să scriu o carte despre semidoctism. În lipsa ei, cei interesaţi de subiect au la îndemână o antologie livrată chiar de protagoniştii acestuia. În serializare continuă, spre victoria finală. Căci numai ea mai poate acoperi atâtea luxaţii ale adevărului şi credibilităţii cu care e presărată bibliografia lor combatantă. Vorba aia: din greşeală în greşeală…

20 februarie 2011

Prin Estul sălbatic: Apaşul metafizic şi cowboy-i presei

Observator cultural, nr, 562, 11 februarie 2011

Sînt tot mai surprins cît de elementare pot fi golurile de cultură la un număr de publicişti care vreau să treacă drept formatori de opinie sau care şi-au asumat misiunea de a-i învăţa pe alţii. Cea mai recentă ocazie de a constata acest lucru a fost iritarea unora dintre ei faţă de cuvîntul „apaş“ din titlul cărţii mele despre istoria acuzaţiei de plagiat aduse lui Nae Ionescu (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, Humanitas, 2010). Unii au luat termenul în sensul său propriu şi au strîmbat din nas faţă de modul în care îl folosesc. Alţii au crezut că e vorba de vreo resemnificare confecţionată la domiciliu şi, cu hermeneutica prafului de puşcă, i-au găsit noima în „ţigan“ sau „tango apaş“.

Comment peut-on être apache?

Toate aceste grimase şi cazne interpretative ar fi fost scutite de febra musculară aferentă printr-un simplu gest igienic: o vizită la dicţionar. La orice lexicon românesc la îndemînă, de la Dicţionarul limbii române moderne (1958) la ediţiile DEX-ului şi de la Dicţionarul de neologisme (1986, 2000) la Dicţionarul enciclopedic. Toate înregistrează, ca sens secundar al cuvîntului, provenit din limba franceză, „huligan“, „bandit“, „hoţ“, „tîlhar“, ba chiar „derbedeu“ şi „haimana“. Cine ar fi ajuns pînă la Dicţionarul etimologic român al lui Alexandru Ciorănescu ar fi aflat chiar că aceasta era o „denumire dată bandiţilor din Paris, de la 1902“.

Nu era aşadar nevoie să recurgă la Dictionnaire de l’Académie Française, unde ar fi găsit totuşi cea mai precisă circumscriere a sensului figurat al cuvîntului apaş: „Malfaiteur qui vit hors la loi, en révolte ouverte contre la société, ne reculant ni devant le vol, ni devant l’assassinat, par allusion à une tribu d’indiens Peaux-Rouges, réputés pour être rusés et cruels et auxquels s’applique l’expression proverbiale «une ruse d’apache»“ (ediţia a VIII-a, vol. I, 1932). În Trésor de la Langue Française (vol. I, 1971) ar fi putut găsi etimologia şi istoria sensului figurat. Toate aceste dicţionare sînt disponibile şi pe internet.

Nu ştiu să se fi scris ceva despre istoria cuvîntului în limba română şi despre evoluţiile sale semantice în argou sau în literatură. Încă înainte de primul război mondial, Leon Popescu produce filmul Detectiv şi apaş (1913), iar povestirile lui Ernest William Hornung apar cu titlul Aventurile lui Raffles, gentilom şi apaş (unde formula traduce „gentleman thief“). Cei care au frecventat literatura sau presa interbelică ştiu cît de des apare cuvîntul în înţelesul său figurat. Am întîlnit chiar expresia „apaş de Bucureşti“, al cărei sens putea varia de la ceea ce înţelegem azi prin „băiat de cartier“ pînă la „interlop“. Foarte frecvent sînt pomenite hainele sau „şapca de apaş“ (adesea conotat „apaş parizian“). Cel mai adesea cuvîntul e întrebuinţat cu sensurile de hoţ şi huligan. A apărut şi un sens figurat de nivel secund. De pildă, Paul Zarifopol l-a numit pe Verlaine „apaş erotic“. Acest uz figurat continuă şi după război. De curînd am descoperit că, pentru a evita a-l pomeni pe nume, Nae Ionescu a fost botezat „apaş al sofismului“ (B. Elvin, Teatrul lui Mihail Sebastian, ESPLA, 1955, p. 3). Dar, în procesul construirii omului nou, sensul secund e evacuat treptat din limba acestuia, supravieţuind doar la cei născuţi în perioada interbelică.

Cînd, în mai multe însemnări din anii ’60-’70, Vasile Băncilă i-a dat lui Nae Ionescu afectuoasa poreclă „apaş de Brăila“ sau „apaş brăilean“, se referea la un fapt biografic concret. În şcoala primară, acesta se împrietenise cu membrii unei bande de apaşi – adică tineri huligani din suburbii –, pe care îi ajuta aprovizionîndu-i cu pietre („armamentul“ lor). Amuzat, Băncilă evocă în acest context cum apostolul Pavel păzise hainele celor care l-au lapidat pe sfîntul Ştefan şi observă că Nae mersese puţin mai departe, furnizîndu-le muniţie.

Aşa cum spuneam în prefaţa cărţii, atunci cînd îl numeşte „apaş“, Băncilă se referă la atitudinea lui de insurgent şi luptător de temut în arena jurnalistică. Aşadar, în domeniul spiritului – un apaş sublimat, apaş în sens bun, precizează el. Încă din 1940 îl caracteriza, în legătură cu banda apaşilor brăileni, drept un „nobil răzvrătit“. Pamfletele sale erau lovituri de „apaş“, dar Nae era un pamfletar de rasă, ca Blaga, nu unul de meserie, precum Şeicaru. Era, de asemenea, un logician nemilos: „Logicismul teribil al lui Nae Ionescu; cuţitul lui de «apaş brăilean» şi piatra din arsenalul de război al lui Picioruş“. În metafizică însă, era cu totul alt om. Cînd făcea filozofie, Nae era un călugăr, şi încă dintre cei de rasă, un „medieval luminos şi adînc“, plin de „umilinţă metafizică“.

Formula „apaş metafizic“ îmi aparţine, la fel ca expresia „calpuzan de idei“. Amîndouă sînt folosite ironic pentru a capta într-o figură de stil modul în care Nae Ionescu a fost ipostaziat de adversarii săi. Aşa cum „paznicii filozofiei“ este o formulă menită să-i cuprindă pe toţi aceia despre care Nae socotea că, neputînd – din diverse motive – să filozofeze, îi împiedică şi pe ceilalţi să o facă. Principalul lor argument: condiţionarea actului filozofării de ideea originalităţii. Metoda predilectă: acuzaţia de „împrumut nemărturisit“ sau de „plagiat“.

Aşa cum se ştie, Nae Ionescu s-a opus în mod principial – cu argumente filozofice şi teologice – ideologiei creaţiei ca originalitate, susţinînd în schimb autenticitatea. O făcea de pe o poziţie medievală, anti-individualistă şi anti-renascentistă. De aici subtitlul cărţii, al cărui sens ironic publiciştii de care pomeneam l-au răstălmăcit în acelaşi stil semidoct. Nu trebuie să fii medievist ca să ştii că „misterele“ medievale – piese într-un singur act – nu erau numai religioase, ilustrînd teme biblice sau vieţi de sfinţi, ci şi profane, avînd subiecte istorice. Ele nu se intitulau, desigur, „mister medieval“. Această expresie are un alt sens în literele moderne, unde desemnează un subgen al mystery fiction (literatura detectivă, în sens larg) al cărui subiect este lumea medievală şi care, odată cu Il nome della rosa, este tot mai mult cultivat.

Copie authentique de l’original?

Chestiunea raportului dintre autenticitate şi originalitate a fost amplu dezbătută în perioada interbelică, ajungîndu-se inevitabil la poziţionări inamice, deşi cele două noţiuni erau considerate ca fiind mai degrabă înrudite decît opuse. Într-un articol care a provocat patru replici, Mircea Eliade afirma că autenticitatea este, în cele din urmă, acelaşi lucru ca originalitatea, minus ceremonialul, tehnica şi fonetica inerente celei din urmă (Originalitate şi autenticitate, Discobolul, nr. 7-8, 1933, pp. 1-2). Din nefericire, o cercetare bine documentată a discuţiei, în contextul ei, lipseşte deocamdată. Aş vrea să invoc, pentru că e îndeobşte ignorată, doar una dintre poziţiile cu care dezbaterea se închide.

Abordînd problema originalităţii, în cursul de estetică din anul 1945 (stenografiat de doi studenţi ai săi), Tudor Vianu îi determina existenţa în funcţie de patru note constitutive: noutatea, ineitatea, spontaneitatea şi valabilitatea. Originalitatea este apoi analizată în raport cu două noţiuni apropiate pînă aproape de suprapunere: genialitatea şi autenticitatea. Deosebirile dintre ele provin, în primul rînd, din repartizarea diferită a accentului fundamental pe cele patru note componente. Autenticitatea accentuează mai puternic factorul ineităţii, genialitatea valoarea, iar originalitatea noutatea. E interesant şi felul în care Vianu le circumscrie în raport cu societatea: omul autentic se integrează ei, cel genial o domină, iar cel original i se opune. Altfel spus, autenticul este solidar, geniul solitar, iar originalul singular (Curs de estetică. Problema originalităţii, 1946, p. 40).

Nu ştiu cît de originală este această categorisire, dar nu de aceea am invocat-o aici. Vianu nu a fost un simpatizant al curentului autenticist, lucru pe care nici nu-l ascunde studenţilor săi. Deşi mai sus accepta toate cele patru caracteristici şi în cazul autenticităţii, în alt loc i se pare că noutatea lipseşte dintre notele ei constitutive. Nefiind totuşi sigur, pune faptul sub semnul posibilului (ibidem, p. 31). Ar fi putut spune că autenticitatea este originalitate minus noutate, dar a preferat să le descrie ca poziţii simetrice accentuînd cu predilecţie componente diferite ale conţinutului lor. Probabil ezitarea se datora sensului problematic al ideii de noutate în sfera creaţiei, lucru pe care îl şi semnalează.

Mai ales în domeniul ideilor – al celor filozofice în speţă – noutatea este un concept cu totul relativ. El depinde întotdeauna de un context, de un genius saeculi (în traducere germană se scrie Zeitgeist, nu Zeitgaist), care depinde la rîndul său de facultatea selectivă a memoriei colective. Îmi propun să abordez chestiunea în cadrul unei cercetări detaliate a dezbaterii din perioada interbelică.

À bon entendeur, salut!

Revenind la cowboy-i cărora le place să creadă că l-au prins pe apaş în lasoul lor de vorbe, mă întreb ce le face mai mult rău: ignoranţa sau suficienţa. Să nu cunoşti ceva, poate fi pardonabil pînă la un punct. Dar să pretinzi că ştii, să crezi că ştii, fără a te asigura printr-un minim gest de igienă intelectuală, asta nu prea mai are scuză. Iar de aici pînă la impostură nuanţele sînt insesizabile. Oricum şi-ar justifica chiotele în vînt, e greu să-i mai iei în serios după atîtea poveşti vînătoreşti în jurul propriei ignoranţe. Pentru că, nu-i aşa?, există o mare probabilitate să facă aidoma în toate celelalte ale lor.

Mi-ar fi uşor să demonstrez, cu lux de amănunte, deturnările de sens, citările trunchiate, precum şi tehnica ieftină a respingerii unor afirmaţii prin îngroşarea, decontextualizarea, împingerea la extremă, răstălmăcirea şi suprainterpretarea lor. Dar ar fi o legitimare a discursului lor într-un context academic, cînd el este doar o proză ideologică (atunci cînd nu e expresia unui oportunism de grup), adesea izomorfă cu demascările şi înfierările din anii ’50.

Unii dintre ei nici măcar nu ştiu – carenţe circumvoluţionare? – să citească în mod corect un text simplu, identificînd aiurea sensul afirmaţiilor sau redistribuind la întîmplare paternitatea opiniilor. Cel mai adesea, ideile lui Nae Ionescu îmi sînt atribuite mie, lucru care îi face să şuiere de bucurie că au descoperit „contradicţii flagrante“. Bunăoară, cineva invocă în mod repetat citatul pe care îl dau din postfaţa Rozei vînturilor (1937, p. 422) drept o recunoaştere a „împrumuturilor nemărturisite“ ale lui Nae Ionescu. Or, Eliade vorbeşte acolo de împrumuturi nemărturisite făcute de contemporani de la Nae. Evident că nu G. Călinescu era cel interesat să le documenteze şi dovedească. Altcineva, la fel de sigur pe sine, îmi atribuie această caracterizare pe care Călinescu o face profesorului de metafizică înainte de a-l critica: „om de carte onorabil“, „universitar bine informat, inventator de idei, pornit spre argumentaţiune şi analiză logică“ (Cronica literară: Nae Ionescu, „Roza vînturilor“,Adevărul literar şi artistic, nr. 860, 30 mai 1937, p. 15).

Cineva care cunoaşte mai bine decît mine tectonica lumii culturale româneşti încerca să-mi explice că semidoctismul acestor publicişti cîntăreşte mai puţin decît părtinirea lor ideologică. Sau că prestaţia lor jurnalistică se înscrie într-o îndelung bătătorită tehnică a diversiunii mediatice prin care se amortizează efectul unei cărţi şi se compensează lipsa de argumente la obiect împotriva ei. Nu se lasă amăgiţi de ea decît cei care vreau – mă asigura el. Nu ştiu dacă este aşa. Şi chiar dacă ar fi, cred că semi- şi sfertodoctismul sînt mult mai grave pentru igiena dialogului decît celelalte posibile păcate ale cowboy-lor jurnalistici. Pentru că ele oferă mediul în care acestea din urmă prosperă şi se înmulţesc, făcînd imposibil orice schimb onest de argumente. Howgh!

Despre Mac Linscott Ricketts şi Mircea Eliade

Dilema veche, nr. 360, 6 - 12 ianuarie 2011

Întoarcerea rădăcinilor

În anul 2005, după apariţia traducerii româneşti a monumentalei monografii pe care Mac Linscott Ricketts a consacrat-o lui Mircea Eliade, am scris o scurtă recenzie pe care, din diverse motive, am preferat să nu o public. După cinci ani, motivele, oricare ar fi fost ele, devin istorie. Descoperind-o acum, vreau să o ofer profesorului american cu ocazia împlinirii, în ziua de Crăciun, a rodnicei vîrste de 80 de ani.

De fiecare dată cînd îl citesc sau recitesc pe Mac Linscott Ricketts, mi se întăreşte convingerea că nu poţi scrie despre Mircea Eliade fără a trebui să repeţi în bună măsură ceea ce el a spus deja. Şi a spus bine. Am acelaşi sentiment doar cu Nicolae Iorga în privinţa istoriei culturii române, mai precis în privinţa raporturilor ei cu ceea ce, plurisemantic, a fost – şi în continuare este – numit „Orient“. Mi se întîmplă să dezvelesc noi date, noi fapte sau corelaţii neştiute, pentru ca, ulterior, să aflu că Iorga trecuse deja pe acolo în unul dintre miile sale de articole, într-o notă din una dintre sutele sale de cărţi, într-o conferinţă sau măcar în una dintre nenumăratele recenzii pe care nici nu se mai obosea să le semneze. Descopăr cu uimire şi admiraţie că, într-adevăr, nimic nu-i scăpa acestui monstru sacru al istoriei românilor: Iorga citise tot.

La fel, şi profesorul Ricketts în privinţa lui Mircea Eliade. Dincolo de orice act de voinţă, eşti obligat să-ţi aşezi paşii în urmele lăsate de el, fără a reuşi întotdeauna să le umpli sau depăşeşti. Acelaşi lucru cred că l-ar putea mărturisi, fără dificultate, şi autorii unora dintre cele mai bune cărţi recente, dedicate lui Eliade.

Multora o astfel de comparaţie li se va părea prea „creativă“. Mac Linscott Ricketts, un Iorga al studiilor eliadeşti? De ce nu? Totuşi, eu nu voi face o asemenea afirmaţie. Şi nu din cauza vreunui defect al erudiţiei – cu adevărat uriaşă – a profesorului american, ci dimpotrivă, în virtutea calităţilor ei.

În cazul lui Iorga, aproape întotdeauna prima emoţie – plăcută – a descoperirii că o luase înainte se transformă într-un sentiment de decepţie atunci cînd observ că noul fapt, dezvăluit mai întîi de el, este consumat rapid, frugal şi aşezat, fără consecinţe, pe un raft, adesea străin de cel al familiei sale. Istoricul înregistrează tot, chiar şi detaliile dispreţuite de alţii, fără însă a le putea asimila în întregime în fenomenala sa minte. Atunci cînd descoperă un alt fapt care, pus în legătură cu precedentul, putea provoca o revelaţie epistemologică, primul era deja uitat.

Erudiţia profesorului Ricketts nu suferă de vreuna dintre consecinţele negative ale nerăbdării. Pot spune chiar că este una dintre cele mai răbdătoare şi mai puţin grăbite pe care le cunosc. Desigur, nimeni nu rezistă unei comparaţii volumetrice cu opera lui Iorga. Totuşi, în studiile eliadeşti – păstrîndu-ne la standardele academice de valoare – nici un autor nu se poate compara cu profesorul Ricketts. Traducerile, volumele editate sau îngrijite, ca şi numeroasele studii şi articole răspîndite în cele mai diverse reviste (unele strînse deja în volumul Former friends and forgotten facts, Norcross, 2003), se adaugă atît cărţii sale fundamentale, cît şi monografiei în lucru despre „ultimul“ Eliade, pentru a constitui un reper monumental.

Opera sa fundamentală, Mircea Eliade: The Romanian Roots. 1907-1945 (Boulder - New York, 1988), a fost publicată – după o perioadă neiertat de lungă – şi în limba română. O parte dintre cauzele întîrzierii revine tocmai monumentalităţii ei. Dar nu vreau să uit cealaltă parte, cea cu adevărat blamabilă, şi anume inadecvarea instituţiilor culturale româneşti la necesităţile ogorului pe care trebuie să-l cultive. Traducerea Rădăcinilor româneşti ale lui Mircea Eliade ar fi trebuit asumată îndată după decembrie ’89 de una dintre editurile majore din ţară. Ea se cuvenea încredinţată unui colectiv de buni cunoscători, atît ai limbii engleze cît şi ai operei eliadeşti. În lipsa unui asemenea gest de responsabilitate, iniţiativa Editurii Criterion nu poate fi decît lăudabilă, chiar dacă nu a reuşit să depăşească dificultăţile unui astfel de proiect.

Dacă cele două volume de peste 1000 de pagini (cu caractere mici) ar fi apărut la începutul anilor ’90, atmosfera academică şi culturală din jurul lui Eliade ar fi avut condiţii de sanitate considerabil mai bune. Am fi fost scutiţi de cea mai mare parte a improvizaţiilor şi însăilărilor a căror victimă a fost scriitorul, savantul sau jurnalistul angajat, căci cei care cîntă bine după ureche se încurcă cînd au în faţă o partitură. I-am fi auzit mai rar pe acei care au încercat să-l colonizeze pe Eliade sau au făcut – şi încă mai fac – bastarzi istorico-religioşi în numele lui. S-ar fi putut cel puţin repeta bine ceea ce a fost imitat prost.

Există totuşi ceva bun în faptul că Rădăcinilor româneşti le-a luat un timp la fel de lung cît tranziţia, pentru a se întoarce în pămîntul lor. Versiunea română a putut fi considerabil îmbunătăţită graţie mai ales ediţiilor de inedite, corespondenţei şi mărturiilor despre perioada interbelică apărute între timp. Ea devine astfel ultima referinţă, surclasînd originalul englez. Cunosc savanţi străini care şi-au procurat-o şi, dibuind în română, se străduiesc să profite de noutăţile sale. Cel puţin ei nu vor observa greşelile de traducere şi scăpările corecturii. Totuşi, cantitatea acestora, direct proporţională cu importanţa operei, obligă editura la un gest de responsabilitate: o nouă ediţie corectată şi cu traducerea complet revăzută. Noua ediţie va putea, de asemenea, beneficia de adăugiri şi precizări pe baza bibliografiei acumulate între timp, căreia profesorul american îi rămîne acelaşi avizat cunoscător.

Cele două volume ale Rădăcinilor româneşti apar într-o vreme în care cărţile devin tot mai subţiri, bibliografiile şi notele de subsol – tot mai contrafăcute (cu vorba lui Iorga, „o paradă goală, pentru a se crede în cine ştie ce lungi şi grele cercetări“), iar studiile asupra lui Eliade se cantonează între elocinţă şi estetism, atunci cînd nu sînt de-a dreptul motivate de rea-credinţă. Calităţile unei mari părţi a „studiilor“ recente constau doar în îndrăzneală şi jargon – „jerg“, cum ar fi spus Heliade-Rădulescu –, în virtutea cărora inexactităţi, generalităţi neverificate şi „teorii“ aiuritoare sînt expuse cu tonul cel mai sigur din lume. Faptele şi datele sînt deformate şi ajustate de dragul simetriei, al armoniei, al teoriei…

Profesorul Mac Linscott Ricketts ştie să găsească echilibrul just între interpretare şi supunerea la „faptul prim“ pe care îl reprezintă textele, documentele şi mărturiile de epocă. El întreprinde o detaliată analiză a scrierilor româneşti ale lui Mircea Eliade, corelîndu-le, coordonîndu-le şi încercînd să derive gîndirea unitară care stătea la baza lor, în fiecare epocă dată. Ricketts urmăreşte această gîndire în dezvoltarea ei, relevînd contradicţiile interne şi depăşirile istorice. De asemenea, el păstrează un ochi aţintit asupra operei exilatului Eliade, încercînd să identifice originile unor idei care au fecundat gîndirea sa de maturitate şi care au devenit principii esenţiale ale viziunii sale în istoria religiilor.

Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade este o carte mult prea amplă şi densă pentru a-i putea face dreptate într-o simplă recenzie. Deşi scăderile traducerii sau ale corecturii dau lecturii o inevitabilă notă de melancolie, ele îşi pierd semnificaţia în faţa importanţei realizării ediţiei româneşti a cărţii profesorului Ricketts. Sperăm că nu va trece un alt sfert de secol pînă la republicarea unei noi ediţii, într-o bună limbă românească, aşa cum această operă o merită din plin.

Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei

Mareste

Tipareste | Trimite in email

Liviu Bordaş

Mister medieval în trei acte, un interludiu şi un intermezzo liric, cu multe ilustrări din opere originale

Humanitas / Colectia: în afara colecţiilor

Embed:

Pret: 19

• Categorie: carte
• Titlu: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei
• An aparitie: 2010
• Pagini: 168
• Format: 13x20 cm
• ISBN: 978-973-50-2806-0

• Colectie: în afara colecţiilor
• Autor: Liviu Bordaş

Liviu Bordaş mi-a fost student. L-am simţit, de la început, locuit de o pasiune intelectuală pe cât de intensă, pe atât de discretă. Era tăcut, retractil şi tenace. Plecat pe urmele lui Mircea Eliade, i-a refăcut traseele interioare, itineranţa geografică şi parcursul ştiinţific. Şi-a păstrat discreţia, dar şi-a consolidat competenţele şi profilul academic. Cu lucrarea de-acum, despre Nae Ionescu, m-a luat prin surprindere: e prompt, documentat la sânge, ofensiv fără patimă, exact, fără să fie apologetic. Investigaţia sa polemică aduce, cred, o notă salutară în climatul culturii autohtone, care are nevoie de dezbateri aprinse, dar oneste, de natură să tempereze spiritul partizan, excesul ideologic, idiosincrasiile private sau corectitudinea politică la modă. (Andrei PLEŞU)

Într-o cultură în care judecata critică este înlocuită de afectele dictate de apartenenţa la o partidă literară sau alta, e o bucurie să citeşti cartea unui om liber, bazată pe competenţă şi discernământ. Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură. (Gabriel LIICEANU)

 Citeşte câteva pagini

http://www.humanitas.ro/humanitas/apa%C5%9Ful-metafizic-%C5%9Fi-paznicii-filozofiei

Iter in Indiam

Imagini si miraje indiene in drumul culturii romane spre Occident
AUTOR:	Liviu Bordaş
COLECTIE:	HORS COLLECTION
PRET:	27.90 RON 4.99 RON (Oferta Speciala la 1 Euro)
DOMENIU:	Studii si monografii , Istorie
ISBN:	973-46-0240-3
ANUL APARITIEI:	2006
NUMAR PAGINI:	512
FORMAT:	130x200

Cuvint inainte de Radu Bercea.

Volum premiat la concursul de debut „Ioan Petru Culianu” pe 2005.

Studiul prezinta diversele aspecte ale raporturilor dintre spatiul romanesc si indepartata Indie: de la calatoriile medievale la atractia romantica pentru Orient, de la imaginea Indiei la indologie, de la situarea ambigua a romanilor intre „Orient” si „Occident” la considerarea lor ca obiect al orientalismului, in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Pretextul cartii este boierul moldav Alecu Ghica, fugit in India catre mijlocul secolului al XIX-lea si descoperit ulterior ca „bramin” intr-unul dintre cele mai importante centre ale hinduismului.

Cuprins: Cazul „braminului” Ghica • Romanii in istoria drumului spre India • Avatarele unui aventurier: „contele” Alexandru Ghica • Istoria unei ocultari • Imaginea Indiei in cultura romana la inceputul secolului al XIX-lea • Coliba filosofului indian • La portile Orientului

http://www.polirom.ro/catalog/carte/iter-in-indiam-imagini-si-miraje-indiene-in-drumul-culturii-romane-spre-occiden-2210/

O recenzie de Luana Dushka, în "Ziua", 10 mai 2006

O recenzie de Robert Lazu în "Adevărul literar şi artistic", 17 iunie 2006

O recenzie de Cristina Chevereşan în "Orizont", nr. 6, 23 iunie 2006

O recenzie de Adrian Papahagi în "Adevărul literar şi artistic", 29 noiembrie 2006

O recenzie de Carmen Andraş în "Observator cultural", nr. 100, 1 februarie 2007

O recenzie de Andrei Pippidi în "Revista istorică", nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2008

O recenzie de Marius Chelaru în "Convorbiri literare", nr. 4, aprilie 2008

O recenzie de Ionel Savitescu în "Dacia literară", nr. 1, ianuarie 2009

Modelul francez şi experienţele modernizării

România, secolele XIX-XX

Pret cu TVA

17.44 RON

Florin Ţurcanu (coordonator)

Volumul reuneşte texte scrise în limba română şi în limba franceză ale autorilor: Lucian Boia, Raluca Alexandrescu, Ligia Livadă-Cadeschi, Liviu Bordaş, Laurenţiu Vlad, Radu Carp, Andrei Florin Sora şi Ştefan Borbély.

Editura: Institutul cultural roman
ISBN: 973-577-516-6
Limba: Romana
Oras: Bucuresti
An aparitie: 2006
Numar pagini: 256

O recenzie de Eugenia Ţarălungă în "Viaţa românească", nr. 5, 2007, pp. 121-122

O recenzie de Silviu Hariton în "East Central Europe Journal", Budapest, 2008

http://www.icr.ro/bucuresti/editura-icr/semnal-editorial-2006/florin-turcanu-coordonator-modelul-francez-si-experientele-modernizarii-romania-secolele-19-20-2006.html

The International Eliade

Bryan Rennie - Editor

SUNY series, Issues in the Study of Religion

Price: $70.00
Hardcover - 326 pages
Release Date: April 2007
ISBN10: 0-7914-7087-3
ISBN13: 978-0-7914-7087-9 

Price: $29.95
Paperback - 326 pages
Release Date: January 2008
ISBN10: N/A
ISBN13: 978-0-7914-7088-6 

Summary

Winner CHOICE 2008 Outstanding Academic Title
A unique consideration of the work of Mircea Eliade highlighting scholarship from outside the Anglophone world.

The International Eliade brings together contributors from beyond the Anglo-American milieu to consider the work of Mircea Eliade. Significant new insights and information concerning Eliade, his past, and potential applications of his thought are provided by scholars from Romania, Belgium, Italy, Germany, Norway, France, Argentina, India, Korea, Japan, and Québec, Canada. Intended as a balanced consideration of Eliade’s significance, the collection recognizes the restrictions and shortcomings of his work, and gives the English-language reader access to research in Eliade studies being done in a global arena.

“…this volume … indicates that there is more to learn about Eliade. And, maybe more importantly, there is still more to learn about the study of religion, and most likely also about religion, by way of studying Eliade—and by way of studying those who study Eliade. Eliade is still useful. The International Eliade shows this.” — Journal of the American Academy of Religion

“[A] scintillating and remarkable collection of articles on Eliade … Most important, this collection sets Eliade on the international stage, defining his appeal and influence outside the United States … This very well-written and well-edited volume will stimulate many scholars to reconsider Eliade’s work in the light of current insights into the nature of religious experience.” — CHOICE

 “This volume reviews international scholarship on the central figure of comparative religion in the last generation, which is a valuable contribution. The nonpolemical atmosphere of the book is refreshing and allows the reader to see the individual essays as phenomena in their own right.” — William E. Paden, author of Interpreting the Sacred: Ways of Viewing Religion

Contributors include Ulrich Berner, Liviu Bordaş, César Ceriani Cernadas, Chin-Hong Chung, Wilhelm Dancă, Mircea Eliade (translated by Mac Linscott Ricketts), Michel Meslin, Joseph Muthuraj, Michiaki Okuyama, Katrine Ore, Brigitte Ouellet, Bryan Rennie, Natale Spineto, Philip Vanhaelemeersch, and Pablo Wright.

Bryan Rennie is Vira I. Heinz Professor of Religion at Westminster College. He is the author of Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion and editor of Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade, both also published by SUNY Press.


Table of Contents

Acknowledgments

Bryan Rennie, Introduction: Themes in the International Eliade

1. The Sacralization of Time

Michel Meslin, The Sacralization of Time in the Thought of Mircea Eliade
Pablo Wright and César Ceriani Cernadas, Cosmological Bridges: Suspicion and Recollection in the Realities of Myth

2. The Interpretation of History

Ulrich Berner, Mircea Eliade and the Myth of Adonis
Brigitte Ouellet, In Search of a Methodology: Eliade’s Hermeneutical Approach in the Study of Ancient Egyptian Texts
Joseph Muthuraj, The Significance of Mircea Eliade for the Study of the New Testament

3. The Interpretation of India and Eliade’s “Traditionalism”

Liviu Bordaş, The Secret of Dr. Eliade
Natale Spineto, Mircea Eliade and “Traditional Thought”

4. History and Historicism

Philip Vanhaelemeersch, Eliade, “History,” and “Historicism”

5. The History of Religions

Katrine Ore, Gender Perspectives in Eliade’s History of Religions

6. The Dialectic of the Sacred and Creative Hermeneutics

Chung Chin Hong, Mircea Eliade’s Dialectic of Sacred and Profane and Creative Hermeneutics

7. Mysticism and the Orthodox Tradition

Wilhelm Dancă, The Origin of the Concept of Mysticism in the Thought of Mircea Eliade

8. Eliade’s Fiction

Okuyama Michiaki, Camouflage and Epiphany: The Discovery of the Sacred in Mircea Eliade and Õe Kenzaburõ

Mircea Eliade, Men and Stones
Translated by Mac Linscott Ricketts

Works Cited
List of Contributors
Index

A review by Mac Linscott Ricketts in "International Journal of Humanistic Ideology", 1, 2008

A review by Tim Jensen in "Journal of the American Academy of Religions", 2009

A review by Ana Maria Fomin in "Philologica Jassyensia", 1, 2011

A review by Dorin David in "Transilvania", 9, 2013

http://www.sunypress.edu/p-4426-the-international-eliade.aspx

Professor Mircea Eliade: Reminiscences

about the book

order a book

edited by Mihaela GLIGOR and Mac Linscott RICKETTS
ISBN: 978-81-906429-0-3 Price:
Rs. 200 / EUR. 15 [including postal taxes]
Published by CODEX PUBLISHING HOUSE, Calcutta, 2008


CONTENTS

Foreword by Mihaela GLIGOR
Preface by Mac Linscott RICKETTS
Douglas ALLEN, Encounters with Mircea Eliade Gregory
D. ALLES, Memories of a Master: Reflections on Mircea Eliade
David BRENT, A few words about Mircea Eliade
Liviu BORDAS, Time, History and Soteriology. Some Considerations concerning Eliade's Philosophy of History and the Indian Philosophy of Transcendency
Fred W. CLOTHEY, Remembering Mircea Eliade
Dennis DOEING, Memories about Mircea Eliade
Nancy Auer FALK, Eliade in Chicago: A Reminiscence
Norman J. GIRARDOT, It Does Not Die: Personal Reflections on the End Time of Mircea Eliade
Mihaela GLIGOR, Mircea Eliade on the Legend of Master Manole
Charles H. LONG, Mircea Eliade and the Imagination of Matter
Jerome H. LONG, Professor Mircea Eliade – Reflections
Martin E. MARTY, About Mircea Eliade
Mac Linscott RICKETTS, Mircea Eliade, my Professor: a Memoir
Bryan RENNIE, The Life and Work of Mircea Eliade
Santosh Kr. SINGH, Sacred as Profane. Changing Contours of Religion in India
Carl OLSON, Ontology, Altarity, and Difference: A Comparison of Eliade’s Method and the Postmodern Philosophy of Deleuze
EXTRA: Mr. Priyadarshi SEN, Maitraye - My Mother
Contributers list
Appendix A, Eliade's letter to Dennis Doeing
Appendix B, Manuscripts and photos from Mircea Handoca's Archive
Appendix C, photos from Norman Girardot
Appendix D, Photo from Mac Linscott Ricketts and Eliade's letters to Mac L. Ricketts
Appendix E, Manuscripts from Gregory Alles

http://professormirceaeliade.blogspot.com/

Întâlniri cu Mircea Eliade

 Encounters with Mircea Eliade


Volum coordonat de

   Mihaela Gligor
   Mac Linscott Ricketts

Culegere inedită de evocari ale personalităţii lui Mircea Eliade, volumul facilitează o mai buna cunoaştere atât a omului M. Eliade, aşa cum reiese el din relatările unor foşti studenţi şi colaboratori (Matei Calinescu, Mircea Handoca, Mac Linscott Ricketts, David Brent, Jerome Long, Martin E. Marty, Fred Clothey, William Quinn, Gregory Alles, Douglas Allen, Dennis Doeing), cât şi a indianistului, a istoricului religiilor şi a scriitorului Eliade, valorificat de cercetători consacraţi ai operei sale (Bryan S. Rennie, Carl Olson, Liviu Bordaş).

Editura: Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca

Categoria : Evocări Memorii Jurnal Interviuri
Anul apariţiei : 2005
Format : 14x20 ,
Pagini : 256 pag.

http://www.casacartii.ro/detalii_193_Intalniri-cu-Mircea-Eliade.html

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

Copertă: cartonată, cu supracopertă
Format: 120x200 mm
Număr pagini: 464
Data apariţie: august 2009
ISBN: 978-973-675-644-3
Pret: 13,90 LEI


Editura Litera » Biblioteca pentru toţi » Romanul adolescentului miop

Prefaţă de Liviu Bordaş

Nonconformistul chilug de la liceul "Spiru Haret" nu credea că cel mai interesant lucru din adolescenţă e dragostea. De aceea, romanul său va fi unul cerebral, dar nu psihologic, nu "falsificat de analize". Lipsa succeselor şcolare şi mondene devine o treaptă către o altfel de împlinire. Ţelul pe care şi-l stabileşte adolescentul miop nu este să ajungă ca alţii, ci să ajungă la sine însuşi. În loc să fie imitarea modelelor străine, atingerea unor idealuri stabilite de cei din jur, adolescenţa este perioada esenţială a descoperirii de sine. Dar nu numai descoperire, ci şi o veritabilă construire a personalităţii. Un efort susţinut prin voinţă, asceză, singurătate, renunţări. Prin disciplină fermă şi austeritate, prin lecturi aspre, nesfârşite, prin luptă cu duşmanii din afară şi dinlăuntru. Luptă cu mediocritatea, cu buchiseala şi cultura de manual, dar şi cu sentimentalismul, nostalgia, tristeţea. Învingându-şi slăbiciunile şi crescându-şi bogăţiile interioare, Eliade se construieşte ca personalitate. (LIVIU BORDAŞ)

Un roman a cărui lectură poate forma personalităţi
Jurnalul naţional, 25 august 2009

Eliade, calea regală a propriului destin
Jurnalul naţional, 26 august 2009

http://www.litera.ro/biblioteca-pentru-toti-98/romanul-adolescentului-miop-781

Articole si studii în format digital

pe paginile mele Academia.edu  și ResearchGate